Rugăciunea pentru morţi este un act de caritate şi conţine două virtuţi:
1. rugăciunea în ea însăşi, ca serviciu adus lui Dumnezeu; şi
2. rezultatul rugăciunii, ca bine ce se face răposatului.
Prin urmare, rugăciunea pentru morţi este în acelaşi timp o faptă de milostenie şi o faptă de credinţă. Domnul Iisus Hristos, El Însuşi, ne învaţă că noi n-am putea avea nici o virtute fără ajutorul Său. A chema mila dumnezeiască asupră-ne şi asupra altora, asupra viilor şi asupra morţilor - este o tendinţă ce exprimă voinţa lui Dumnezeu. Rugăciunea, după învăţătura Apostolului şi a Bisericii ecumenice, este o lucrare a Sfântului Duh ce locuieşte în noi.
Sfântul Efrem Sirul explică lamurit, printr-o paralelă, posibilitatea şi înfluenţa salvatoare a rugăciunilor noastre asupra sufletelor răposaţilor. În testamentul său, el zice, între altele, ca între răposaţi şi vii, când aceştia se roagă pentru ei, este aceeaşi simpatie ce există în natura între fructele pământului. Astfel, când timpul înfloririi a trecut pentru vie, vinul în pivniţă începe a fierbe; când unele legume plantate în pământ încep a se desfăşura, aceleaşi legume în case dau ramuri. A purta sarcina unul altuia înseamna a avea un viu interes pentru soarta aproapelui. Însuşi Domnul a luat partea cea mai vie la soarta păcătosilor, împovărându-Se cu toate păcatele noastre şi făcându-Se vinovat de toate greşelile noastre înaintea Părintelui Său ceresc; toate aceste greşeli le-a spălat cu sângele Său şi le-a şters prin moartea Sa. Aşadar, dacă Însuşi Dumnezeu ia parte la soarta noastră, putem noi să nu ne înteresăm de soarta aproapelui nostru, cerând pentru el mântuirea, putem noi să nu sacrificăm tot ce este în puterea noastră?
Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă şi ne-a arătat că nu sunt morţi propriu-zis, că oamenii vieţuiesc dincolo de mormânt. Viaţa creştină este întemeiată pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Apostolii au probat iubirea lor prin fapte: rugându-se pentru membrii Bisericii lui Hristos şi purtând greutatea aproapelui.
Biserica Ortodoxă se roagă pentru tot universul, pentru toţi oamenii - vii sau morţi - numai dacă ei sunt ortodocsi şi dacă au părăsit această viaţă întru credinţă şi nădejde. Nu e nevoie decât a crede în Dumnezeu pentru a fi convins de eficacitatea rugăciunilor pentru răposaţi. De voi uita pe răposatul, de voi uita raporturile mele cu el, prin ce pot arăta ca l-am iubit când era cu mine pe pământ? Dacă într-adevăr l-am iubit viu fiind, aş putea înceta să-l mai iubesc când va fi mort? O astfel de presupunere ar fi contrară bunului simţ. La nevoie se cunosc adevăratele prietenii şi putem noi să ne închipuim o trebuinţă mai mare decât aceea a sufletului nedesăvârşit, încărcat de păcate?
Astfel se arată înalta îndatorire înaintea lui Dumnezeu şi înaintea răposaţilor a celui ce se roagă pentru morţi. A înmormânta trupul răposaţilor este un act de milostenie practicat de întreaga omenire. Însă religia creştină pretinde încă să se îngroape trupul cu toată onoarea ce se cuvine templului Sfântului Duh. Aşadar, înmormântarea trupului este un act de caritate propriu întregii omeniri, în vreme ce rugăciune pentru răposaţi este rodul acelora ce cunosc pe adevăratul Dumnezeu - izvorul iubirii şi al vieţii. Nu ştim şi nu putem şti cine greşeste şi cine are dreptate înaintea lui Dumnezeu; numai El singur o ştie. Noi nu ştim decât un singur lucru: că toţi oamenii sunt păcătoşi. „Că nu este drept nici unul”, învaţă Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 3,10). „Nimeni nu e curat de păcate, măcar de-ar fi trăit o singură zi pe pământ” (Iov 14, 44). Noi ştim bine că suntem zămisliţi în păcat, ne naştem, vieţuim în păcat şi nu suntem curăţiţi pe deplin de păcat în clipa în care trecem în lumea de dincolo de mormânt. Nimic mai important nu le revine celor vii decât a urma această porunca: „A iubi pe toţi şi a ne ruga pentru toti”. Acel ce dă viaţă şi iartă păcatele a zis: „Cereţi şi vi se va da, nu voiesc moartea păcătosului!”. El însuşi ne-a învăţat a ne ruga astfel: „Şi ne iarta nouă greşalele noastre!”. Rugăciunea dată de Domnul slujeşte drept fundament la toate rugăciunile noastre, prin urmare, şi la rugăciunea pentru morţi, unde ne rugăm pentru mântuirea răposatului şi cerem iertarea păcatelor sale.
Mijlocirea bisericii
Dacă rugăciunea este expresia voinţei, atunci care trebuie să fie oare puterea rugăciunii întregii Biserici şi a tuturor membrilor săi în favoarea unui singur subiect? Noi vedem exemplul eficacităţii rugăciunii în faptele Apostolilor: în urma rugăciunilor Bisericii, un înger l-a scos pe Apostolul Petru, în timpul nopţii, din închisoare, în ajunul condamnării sale, fără ca nimeni să fi simţit; fiarele sale au căzut şi paznicul ce era lângă el nu a văzut nimic şi nu a auzit nimic (Fapte 12).
În final, este normal a întari faptul că rugăciunea are o influenţă benefică asupra sufletelor aflate dincolo de mormânt. Întotdeauna Biserica s-a rugat, se roagă şi se va ruga pentru morţi, până la A Doua Venire a lui Hristos. La fiecare dintre cele trei servicii dumnezeieşti de pe parcursul zilei, la Utrenie, la Liturghie şi la Vecernie, Biserica se roagă deopotrivă pentru vii şi pentru morţi. Scopul Bisericii este de a-l sfinţi pe om, de a-l face vrednic să participe la fericirea veşnică. Ea se îngrijeşte de mântuirea tuturor membrilor săi deopotrivă, vii sau morţi. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că rugăciunile pentru morţi sunt un obicei apostolic şi o instituţie a Sfântului Duh. Ceea ce este iarăşi important este că această dogmă (rugăciunea pentru morţi) a Bisericii Ortodoxe este strâns legată cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur; în timpul fiecăreia dintre ele, Biserica se roagă de trei ori pentru cei răposaţi. O dată se roagă la proscomidie, a doua oară - dupa citirea Evangheliei, anunţând noutatea prea fericită a mântuirii tuturor celor ce cred în Iisus Hristos şi iertarea generală a păcatelor prin mijlocirea Mântuitorului. Atunci diaconul sau preotul intonează indoita rugăciune cu ecfonis în a doua ectenie în care Biserica se roagă pentru cei răposaţi în aceşti termeni: „Pentru Patriarhii ortodocşi, pentru evlavioşii împăraţi şi evlavioasele împărătese, Domnului să ne rugăm”, pentru a mărturisi unitatea şi comuniunea întregii Biserici. Această ectenie se face în rugăciunea cu ecfonis în timpul Liturghiei, în timp ce la alte servicii divine nu se pomenesc la ectenii decât ctitorii templului pe care Biserica îi numeşte cu adevărat fericiţi şi în adevăr demni de o veşnică pomenire, pe toţi cei răposati - atât pe cei îngropaţi în aceste locuri precum şi pe toţi răposaţii ortodocşi în general. După îndoita rugăciune cu ecfonis, vine rugăciunea cu ecfonis special pentru răposaţi. În sfârşit, a treia oara, după binecuvântarea Sfintelor Taine, Biserica se roagă încă o dată pentru cei răposaţi. La serviciile de seară şi de dimineaţă (la Vecernie şi la Utrenie), Biserica se roagă deopotrivă pentru răposaţi, această rugăciune exprimând unirea, legătură, raportul şi comuniunea cu ei.
Rugăciunea comună se face la biserică, rugăciunea particulară se face la domiciliu; de aceea, rugăciunile pentru morţi pot fi rugăciuni comune sau rugăciuni particulare, şi trebuie să ne rugăm pentru răposaţi totdeauna şi pretutindenea. Repausaţii păcătosi care erau în iad şi care, prin rugăciunile Bisericii şi ale rudelor care erau în viaţă, au căpătat iertarea păcatelor lor, s-au arătat celor vii pentru a mărturisi despre schimbarea stării lor dincolo de mormânt şi pentru a lua parte la primirea lor în numărul prea fericiţilor.
În Biserica creştină, fiecare zi este consacrată memoriei unuia sau mai multor sfinţi. În afară de aceasta, fiecare zi a săptămânii este hotărâtă unei prăznuiri speciale, astfel încât sambăta este consacrată memoriei tuturor sfinţilor şi a răposaţilor. Rugându-se în fiecare zi, pentru răposaţi, la toate serviciile divine, Biserica cere ca membrii săi să se roage pe cât posibil mai des şi cu mai multă putere pentru rudele lor adormite; însă aceste rugăciuni trebuie a fi cu deosebire săvârşite sâmbăta, care este o zi specială, o zi dedicată tuturor sfinţilor şi răposaţilor. Sâmbăta - Sabat - este un cuvânt din ebraică, care se tâlcuieşte prin repaus. Biserica Ortodoxa consacră această zi memoriei tuturor celor ce au părăsit acest pământ pentru lumea de dincolo de mormânt, memoriei răposaţilor perfecţi (sfinţi) şi răposaţilor imperfecţi, a căror soartă nu este desăvârşit hotărâtă. Biserica cere pentru ei repausul veşnic, dupa această viaţă de suferinţă pe pământ.
În aceste zile toata Biserică, adica toţi credincioşii, au un interes cu totul special asupra sorţii răposaţilor.
Aceste zile se numesc sâmbetele pârinţilor şi se împart în:
1. sâmbetele ecumenice generale;
2. zile de pomenire particulare sau locale.
Sunt cinci sâmbete ecumenice:
1. sâmbăta înaintea Sexagesimei;
2. sâmbăta Sfintei Treimi;
3. cele trei sâmbete din a doua, a treia şi a patra săptămână a Postului Mare, ce sunt instituite de Apostoli.
Slujba divină particulară este aceea ce se îndeplineşte de către o singură persoană sau de către o adunare la domiciliul său, sau la biserică. Acest serviciu privat cuprinde rugăciunile dimineţii şi cele de seară, care conţin rugăciuni pentru morţi, rugăciunile înainte şi după prânz, rugăciunea cu care începe şi se termină orice fapta bună. Rugăciunile particulare, săvârşite cu ajutorul preotului, sunt: slujba morţilor (panachida), rugăciunile de mulţumire (Te Deum) şi sfinţirea apei (agheasma).
Milostenia
După rugăciune, al doilea mijloc de a interveni pentru răposaţi este milostenia pe care noi o facem în amintirea şi în numele lor. A face milostenie este a ajuta cu bunuri pământesti pe cei ce au nevoie de ele, pe săraci, adică pe fraţii noştri. Milostenia este de mare ajutor pentru odihna răposaţilor păcătoşi. Tot ajutorul dat săracilor Iisus Hristos îl ia asupra Lui: „Pentru Mine aţi făcut”, zicea El; prin urmare, El nu vă vrea să rămână dator către aceia de la care a primit binefaceri. Un pahar de apă rece, cei doi bani ai văduvei - toate vor fi recompensate la timpul lor. Binefacerile făcute de cei vii în amintirea răposaţilor au aceeaşi semnificaţie ca şi când aceste fapte ar fi fost făcute de răposaţii înşişi.
Învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur arată toată importanţa milosteniei: „Nimic nu e mai puternic pentru a şterge păcatele decât milostenia; castitatea şi postul nu fac bine decât celui ce le practică şi aceste două virtuţi nu ajuta decât la propria sa mântuire. În timp ce milostenia se răspândeşte asupra tuturor şi îmbrăţişează pe toţi membrii trupului lui Hristos”. Astfel, în explicaţia sa la Evanghelia Sfântului Toma, Ioan Gură de Aur zicea: „Voieşti să cinsteşti pe răposatul tău? Cinsteşte-l prin milostenie şi prin fapte de milostenie, căci numai milostenia scapă sufletele din chinurile veşnice”. Vorbind de plânsul nestăpânit şi de înmormântarile pompoase ca de lucruri total nefolositoare răposaţilor (ca şi viilor, de altfel), el zice: „Milostenia, făcută în numele răposatului, este un mare ajutor pentru mântuirea sa. Îngropăciunile bogate arată nu iubirea pentru cel mort, ci vanitatea. De voieşti să-l plângem cu adevărat pe răposat, îţi voi arăta un alt fel de soi de înmormântare şi te voi învăţa să-l îmbraci cu haine ce se vor scula împreună cu el în ziua Judecăţii şi-l vor slăvi; aceste haine sunt milosteniile ce vor învia odată cu el. Milostenia este o pecete cu care el e pecetluit şi cu care va face să strălucească hainele sale, când va auzi cuvintele: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc”. Acestea sunt lucrurile care îl vor face slăvit, care îl vor face luminos, care îndepărtează primejdia. Să ângropăm morţii într-un chip folositor lor şi nouă, întru slava lui Dumnezeu; să facem milostenie întru numele lor; să le dăm bune merinde pentru drum”.
Numărul mântuiţilor şi al osândiţilor este format din bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neştiutori de carte, domni şi slujitori. Credinţa mântuieşte şi necredinţa pierde pentru totdeauna. Cel ce crede obţine iertarea păcatelor sale pe pământ şi dincolo de mormânt prin mijlocirea Bisericii şi a rudelor; celui ce nu crede nu i se va ierta, după cuvintele lui Iisus Hristos, nici în lumea aceasta şi nici în cealaltă. Noi trebuie să înţelegem prin aceasta nu credinţa pe care o au chiar şi demonii, ci credinţa care se manifestă prin faptele de îndurare către Dumnezeu şi către oameni.
Astfel, cuvintele: „Dumnezeu va da fiecăruia dupa faptele sale”, „Ceea ce omul va fi semănat, va secera”, şi alte cuvinte de acest fel, se referă la A Doua Venire a lui Hristos, când va veni să judece viii şi morţii, căci atunci nici un ajutor nu va mai fi posibil şi nici o rugăciune nu va mai fi primită, Când grozava zi a Judecăţii cea de pe urmă va sosi, timpul ce era dat omului pentru a lucra la mântuirea sa şi la cea a aproapelui va fi consumat. Sfântul Ioan Damaschinul, legând expresiile de acest fel cu sfârşitul lumii, zice că: „Aceste cuvinte se vor îndeplini în adevăr pentru sufletele nepăsătoare de mântuirea lor. Unde se vor găsi atunci săracii? Unde se va căuta un preot? Nu mai e loc nici pentru rugăciune, nici pentru milostivire. Aşadar, până când va sosi acea oră, să ne ajutăm unii pe alţii şi să aducem jertfă de milostenie Domnului Celui îndurat şi milostiv”.
