Taina morţii. Moartea dreptului şi moartea păcătosului
Biserica Ortodoxă învaţă că moartea este „despărţirea sufletului de trup”; odată această despărţire săvârşită, trupul este dat pământului şi putrezeşte. Aşadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturişeşte astfel: „Şi se va întoarce ţărână în pământ, de unde s-a luat, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el” (Eccl.12,7).
Moartea îl răpeşte pe om când a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru îndeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului conţine - prin prevederea dumnezeiască - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului.
Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresa într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: „Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe?”. Şi Dumnezeu îi răspunse: „Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaşte”.
Dumnezeu a hărăzit sufletul să treacă prin trei stări diferite, care constituie viaţa sa veşnică: viaţa în pântecele mamei, viaţa pe pământ şi viaţa de dincolo de mormânt.
Sufletul, la ieşirea sa din trup, trece în împărăţia fiinţelor asemenea lui, adică în împărăţia spirituală a îngerilor. După faptele sale bune sau rele, sufletul se uneşte cu îngerii cei buni în rai sau cu îngerii căzuţi în iad. Acest adevăr ni se descoperă nouă de către Iisus Hristos, în parabola bogatului şi a lui Lazăr, ne învaţă că sufletele, după ce s-au despărţit de trup, întră în aceeaşi zi în rai sau în iad. „Adevar zic ţie că astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Lc. 23, 43), a zis Hristos tâlharului celui bun.
Astfel fiecare suflet despărţit de trupul său va fi în rai sau în iad. Când? Astăzi, a zis Mântuitorul. Ce înţelegem prin cuvântul astăzi şi cum împăcăm această expresie cu învăţătura Bisericii despre vămi şi despre a treia, a noua şi a patruzecea zi dupa moarte?
Pe pământ sunt zile, nopţi şi ani; dincolo de mormânt nu este decât veşnicie, luminoasă sau întunecată. Deci, cuvântul astăzi desemnează timpul de după moarte, adică veşnicia. A treia, a noua şi a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, căci dincolo de mormânt împărăţia timpului nu există; acolo nu sunt alte zile decât cea de astăzi. Misterul morţii este poarta prin care sufletul, despărţindu-se de trup, intră în veşnicie.
Noi ştim şi vedem ce devine trupul; cât despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar ştim cu desăvârşire ce i se întâmplă prin mărturisirea Sfintei Biserici - stâlpul şi confirmarea adevărului - care nu a căzut niciodată din învăţătura sa şi nici nu poate cădea, pentru că este învăţată de Duhul Sfânt.
Astfel descriu Sfinţii Părinţi ce se întâmplă în momentul în care sufletul se desparte de trup: „Îngerii - buni şi răi - se vor înfăţişa înaintea sufletului. Vederea acestora din urmă va pricinui sufletului o nesfârşită tulburare, dar va găsi o mângâiere la vederea şi protecţia îngerilor celor buni. Faptele bune ale omului şi conştiinţa curată sunt în acel moment de un mare ajutor şi reprezintă o mare bucurie pentru dânsul. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea sunt sprijin sufletului, care urcă spre Domnul într-o mare bucurie şi însoţit de îngerii cei buni; în acest timp sufletul plin de pasiuni şi păcate este condus de demoni în iad unde va suferi veşnic” (Sfântul Teodor Studitul).
Sfântul Grigorie, ucenicul Sfântului Vasile, o întreba într-o vedenie pe Sfânta Teodora asupra împrejurărilor ce au însoţit moartea sa şi a ucenicilor săi. „Cum pot să-ţi spun, zise ea, despre suferinţa fizică şi simţământul de apăsare a celor ce mor? Starea sufletului în timpul despărţirii sale de trup este asemenea senzaţiei celui ce ar cădea gol în mijlocul flăcărilor şi s-ar fi făcut cenuşă. Când veni ceasul morţii mele, duhurile cele rele mă înconjurară din toate părţile. Unele mugeau ca nişte fiare sălbatice, altele lătrau ca nişte câini, însă altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, mă ameninţau, se pregăteau a se arunca asupra mea şi scrâşneau din dinţi, privindu-mă. Eram nimicită de groază când, deodată, am văzut doi îngeri stând la dreapta patului meu şi vederea lor îmi dădu îndrăzneală. Abia atunci demonii se îndepărtară putin de patul meu. Unul din îngeri întrebă cu mânie pe demoni: «Pentru ce ajungeţi voi întotdeauna înaintea noastră lângă patul muribunzilor, pentru a înspăimânta şi tulbura pe tot sufletul ce se pregăteşte a se despărţi de trupul său? Voi n-aveţi a vă bucura aici: mila lui Dumnezeu a pătruns acest suflet şi voi n-aveţi nici o parte din el». Atunci demonii se tulburară şi începură a arăta faptele mele cele rele, săvârşite în tinereţea mea, şi strigau: «Ale cui sunt deci aceste păcate, n-a făcut ea cutare lucru şi cutare lucru?». În sfârşit veni moartea, grozavă la vedere. Se aseamăna omului, însă nu are carne şi nu alcătuieşte decât din oase omeneşti. Ea aduse cu sine mai multe instrumente de tortură: săbii, săgeţi, lanci, seceri, furci, securi şi altele. Umilitul meu suflet tremura de frică. Sfinţii Îngeri au zis către moarte: «Fă-ţi treaba ta şi scapă uşor acest suflet de legăturile trupeşti, căci el nu are mare povară de păcat». Moartea se apropie de mine, luă o mica secure şi-mi tăie mai întâi picioarele, apoi braţele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slăbi toate mădularele mele şi le despărţi din încheieturi. Pierdui astfel braţele şi picioarele mele, tot trupul meu era mort şi nu puteam să mă mişc. Pe urmă îmi tăie capul şi n-am putut să-l mai mişc, ca şi cum ar fi încetat să fie al meu. După aceasta, ea pregăti o băutură într-un vas pe care-l apropie de buzele mele şi m-a făcut să o beau cu de-a sila. Această băutură era atât de amară încât sufletul meu nu putu să o suporte, se înfioră într-atât şi se aruncă afară din trup. Atunci îngerii l-au primit în braţele lor.
Când m-am întors, am văzut trupul meu ce zăcea neînsufleţit, fără mişcare şi fără viaţă, şi l-am privit ca unul care ar privi un veşmânt de care s-a dezbrăcat; şi m-am mirat. Îngerii mă ţineau şi demonii s-au apropiat de noi, arătând păcatele mele. Îngerii începura a căuta faptele mele cele bune şi, din mila lui Dumnezeu, le-au găsit. Îngerii adunau faptele mele cele bune, făcute în viaţa mea cu ajutorul lui Dumnezeu, şi se pregăteau a le pune în cumpănă în faţa faptelor mele cele rele, când deodată se arătă Sfântul nostru Părintele Vasile, care zise către Sfinţii Îngeri: «Acest suflet a făcut mult bine bătrâneţilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el şi Dumnezeu mi l-a dat». Zicând aceste cuvinte, a scos de la sân o pungă plină cu aur şi a dat-o îngerilor, spunând: «Când veţi trece prin vămile văzduhului şi duhurile rele vor începe a chinui sufletul său, răscumpăraţi-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin muncă şi sudoarea mea şi dau această pungă sufletului care m-a slujit». După ce a isprăvit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele fură înmărmurite; începură a scoate gemete tânguitoare şi se îndepărtară. Apoi iarăşi se arătă Sfântul Vasile, purtând nişte vase pline cu miruri curate şi preţioase. Deschise vasele, unul după altul, şi vărsă acele miruri asupra mea; pe loc m-am simţit inundată de miresme duhovniceşti şi m-am simtit schimbată şi luminată. Sfântul a zis către îngeri: «Când veţi fi împlinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, îl veţi duce în locuinţa pe care a pregătit-o Domnul pentru mine». Apoi sfântul se făcu nevăzut. Îngerii m-au luat şi ne-am îndreptat spre Răsărit”.
Oamenilor luminaţi de Dumnezeu li se încredinţează ca, la cea de pe urmă suflare, faptele lor sunt puse în cumpănă şi:
1. dacă partea dreaptă e mai ridicată decât cea stângă, sufletul este este primit în rai, în mijlocul îngerilor;
2. dacă cele două părţi ale cumpănei sunt deopotriva, atunci fireşte că mila lui Dumnezeu capătă biruinţă;
3. când cumpăna se apleacă spre partea stângă, dar nu cu mult, mila dumnezeiască înlocuieşte lipsa (astfel sunt cele trei judecăţi ale Domnului: judecata dreaptă, judecata omenească şi judecata milostivă);
4. când faptele cele rele apleacă cumpana prea mult în partea stângă, atunci judecata cea mai dreaptă rosteşte hotărârea în funcţie de păcate.
Acestea sunt împrejurările care însoţesc moartea omului.
Mântuitorul, vorbind de moartea dreptului şi de cea a păcătosului, a formulat câteva linii generale pentru aceeaşi idee, spunând că moartea păcătosului este cumplită, pe când cea a dreptului este frumoasă. „Nebune, întru această noapte ţi se va cere sufletul tău” (Lc.12, 20), a zis El despre cel dintai, în timp ce al doilea va fi dus de îngeri în sânul lui Avraam. (Lc.16, 22). Aşadar, de noi înşine şi cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu atârnă felul morţii noastre, noi putând să o facem frumoasă sau cumplită, după cum vom fi îndeplinit poruncile lui Hristos: „Fiţi gata în tot ceasul de moarte, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. Ca urmare, o continuă căinţă şi o credinţă vie în Domnul nostru Iisus Hristos ne va înlesni o moarte dulce şi paşnică.
Nu numai cei săraci ca Lazăr se fac vrednici de un sfârşit fericit, ci şi cei bogaţi, dar smeriţi cu duhul. Nu numai cei bogaţi, ca acel îmbelşugat din Evanghelie, merg în iad şi mor cumplit, dar şi cei săraci, dacă nu-şi poartă crucea lor cu răbdare şi mărime de suflet.
Sufletul dreptului, după ce s-a despărţit de trup, este primit de îngeri, care-l păzesc şi-l poartă spre tărâmuri pline de lumină şi fericire. Şi este firesc să fie aşa, căci sufletele drepţilor se află împreună cu îngerii chiar de pe pământ. Iată ce scrie Sfântul Efrem Sirul despre moartea dreptului: „Drepţii şi asceţii se bucură în clipa morţii, având înaintea ochilor faptele nevoinţei lor, privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup şi să reintre în repausul lor vesnic”.
“Moartea păcătosului este cumplită” (Ps. 33, 21) - este însăşi mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi pentru ce? Cugetaţi bine la ce vrea să zica păcătosul. Păcătosul este acela ce calcă Legea lui Dumnezeu şi dispreţuieşte poruncile
