3. Ritualul înmormântării

În ziua şi la ora stabilită de comun acord cu preotul pentru înmormântare, rudele pregătesc tămâia şi oferă preotului şi cântăreţului câte o lumânare aprinsă.

După slujba ce se oficiază la casa decedatului (ori la capelă sau casa mortuară), se organizează procesiunea de înmormântare, care rămâne aceeaşi până la cimitir.

Convoiul mortuar se aranjază astfel: în frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusă la căpătâiul mortului); urmează cei ce poartă coliva şi vinul, pomul cu darurile ce se împart săracilor (simbol al vieţii şi al morţii, închipuind raiul în care se doreşte a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (dacă sunt), purtătorii de sfeşnice, cântăreţul şi preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului şi ceilalţi participanţi.

Pe drum până la biserică şi apoi până la cimitir, se cântă „Sfinte Dumnezeule” funebru de către cor sau credincioşi, sub conducerea cântăreţului.

Când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de viaţa şi activitatea decedatului sau în dreptul unei biserici, preotul zice în dreptul sicriului extenia pentru morţi.

De reţinut:

- Obiceiul de a sparge o cană sau un vas atunci când decedatul este scos din casă pentru înmormântare este păgân şi exprimă menţinerea unei superstiţii care denota ignoranţă.

- Fanfara la înmormântare este un obicei străin de tradiţia ortodoxa, care n-a admis cântarea instrumentală în cult. De multe ori, astfel de formaţii cântă piese muzicale populare, romanţe, marşuri, care sunt în total dezacord cu sobrietatea evenimentului înmormântării. Astfel de practici dovedesc lipsă de seriozitate a celor care le solicită şi puţinul respect ce-l poarta celor decedaţi. Îndeosebi, în perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitată cu desăvârşire angajarea unei fanfare la înmormântare.

- În timpul slujbei la biserică se va păstra aceeaşi atmosfera de linişte şi de reculegere.

- Celor prezenţi li se împart lumânări aprinse (uneori însoţite de o batista, o pânză albă sau un prosop, precum şi un covrig, un măr sau un colăcel etc.) pentru sufletul celui răposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună „Dumnezeu să-l/s-o ierte” sau „Bogdproste!” (Cuvânt slav, încetăţenit la noi, dar care în traducere înseamna tot „Dumnezeu să-l/s-o ierte!”). Aceste formule înlocuiesc pe cea obişnuită de „mulţumesc” ori franţuzismul „merci” care nu se folosesc în asemenea ocazii.

- Unii credincioşi atenţionează persoanele însărcinate cu oferirea lumânărilor, adesea chiar în timpul slujbei, să nu dea şi rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondată. Oferirea şi primirea lumânării aprinse reprezintă credinţa comună în „Lumina-Hristos” care călăuzeşte sufletul decedatului pe calea veşniciei. Cu atât mai mult, rudele apropiate sunt chemate să se adauge celor ce mărturisesc această credinţă şi să poarte în mâini simbolul „luminii celei neapuse”.

- La sfârşitul slujbei, membrii familiei şi ceilalţi credincioşi sărută icoana aflată pe pieptul mortului, iar cei mai apropiaţi ca rudenie, mâna ori faţa mortului, aceasta reprezentând sărutarea cea mai de pe urmă. Gestul acesta, semnul iertării şi al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel care pleacă dintre noi, se face în perfectă ordine şi linişte, întrucât ne aflăm în locaşul bisericii şi nu trebuie perturbată atmosfera slujbei de înmormântare.

- Practica de a lipi pe crucea din mâna mortului o monedă este păgână şi trebuie părăsită. Cu acest ban se credea că morţii plătesc luntraşului Caron trecerea peste Stix (un fluviu) al infernului. A ataşa un ban de Sfânta Cruce reprezintă o împietate şi perpertuarea unei superstiţii pe care orice creştin ortodox nu o poate susţine.

- Când preotul citeşte rugăciunea de dezlegare, unii credincioşi, nefiind atenţi la sensul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să se petreacă nu în biserică, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roagă astfel: „Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tău (aici îi spune numele) de păcatul sufletesc şi trupesc”, iar a doua rugăciune: „Şi-i iartă lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezlegându-l şi de legătura pusă în orice chip asupra lui, cu care el însuşi din mânie sau din altă pricină s-a legat pe sine...”. Deci este limpede că preotul nu se roaga pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea păcatelor.

- Coliva, vinul, colacul şi capetele se vor aduce în biserică unde rămân pe parcursul slujbei înmormântării. În colivă, colac şi în capete se aprind lumânări, arzând tot timpul slujbei.

- Coroanele şi pomul rămân la uşa bisericii.

- Bărbaţii vor intra în locaşul sfintei biserici cu capul descoperit.

- La căpătâiul celui decedat se aşază unul sau două sfeşnice, în care cei prezenţi aprind lumânări.

- La organizarea convoiului funebru se obişnuieste ca, lângă cruce, cineva să poarte fotografia îndoliată a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.

- Atunci când se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credincioşi desemnaţi din vreme aşază sub carul mortuar ori înaintea acestuia bucăţi de pânză albă numite poduri. Ele reprezinta „vămile văzduhului”, peste care trebuie să treacă sufletul celui decedat, în ascensiunea sa spre tronul de judecată al lui Dumnezeu. Tot acum se împart daruri de pomană şi bani celor săraci, spre pomenirea celui răposat.

- Dacă vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu, etc.) doreşte să ţină un cuvânt la catafalcul celui decedat, trebuie să ia legătură cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.

- Pentru economia de timp a celor prezenţi (unele rude sunt venite de la mari depărtări) şi pentru faptul că un cortegiu funerar nu trebuie să fie un prilej de fală ori de paradă, este indicat să se evite plimbările lungi cu acest prilej, alegându-se drumul cel mai scurt spre cimitir.

- Există şi o altă înţelegere greşită în legătură cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserică şi de acolo la cimitir. Toţi ştiu că cel decedat se duce „pe drumul fără întoarcere”. Această expresie înseamnă, în fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă. Mulţi însă consideră că expresia „drumul fără întoarcere” ar însemna că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe acelaşi drum. De aici, o serie întreagă de complicaţii, încercându-se itinerarii greoaie, care consumă timpul şi supun pe cei îndoliaţi la parcurgerea pe jos a unor distanţe mari de drum, accentuându-le inutil oboseala. Pentru a evita astfel de situaţii, cei care se ocupă cu organizarea ceremonialului este bine să se sfătuiască, în prealabil, cu preotul.

- Mai dăinuie pe alocuri şi superstiţia ca în prima zi a săptămânii - luni - nu este bine să se facă înmormântare („pentru că e începutul săptămânii şi ar muri toţi din casă”). Fireşte că o atare „credinţă” este falsă şi nu trebuie luată în considerare, înmormântarea putându-se să se facă în orice zi a săptămânii.