În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regulă, după-amiaza, pentru a săvârşi slujba „Stâlpilor” sau „Cina”. Această slujbă este o rugăciune scurtă (numita bisericeşte panihidă) pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părţi din cele patru Evanghelii.
Pentru aceasta, se pregătesc din vreme cădelniţa sau cătuia în care se aprinde cărbune şi se pune tămâie, precum şi o colivă (de obicei din fructe, cozonac, biscuiţi etc), un pahar cu vin şi mâncare, pe care preotul le va binecuvânta la vreme.
Coliva făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, închipuie însuţi trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc e grâul. Ea este totodată o expresie materială a credinţei noastre în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul Însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii trupurilor: „după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune“ (I Corinteni 15,36). Dulciurile şi ingredientele care intră în compoziţia colivei reprezintă virtuţiile sfinţilor sau ale răposaţilor pomeniţi, ori dulceaţa vieţii celei veşnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul.
În timpul cât preotul săvârşeşte slujba, arde şi toiagul aşezat pe pieptul mortului.
De retinut:
- Unii credincioşi pregătesc tămâia cu care se va tămâia decedatul în obiecte improvizate (linguri, căni, farfurii, cutii de conserve etc), ceea ce nu numai că este inestetic şi nepractit, dar constituie şi o lipsă de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situaţii, este indicat să se cumpere de la biserică ori de la magazinele specializate o cătuie (obiect destinat pregătirii tămâiei şi tămâierii) sau să se confecţioneze un astfel de obiect, cu deosebită grijă, de un meseriaş priceput.
- Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tămâia să se folosească drept „foc” sau „jar” spirt, hârtie, capete de lumânare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum şi miros neplăcut, anihilând mirosul aromat al tămâiei şi afectând respiraţia celor prezenţi. Cel mai potrivit este să se procure cărbune special pentru cădelniţă şi cătuie.
- În timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezenţi păstrează liniştea şi o atitudine serioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat. Nu se vorbeşte, nu se fac gesturi, nu se râde. De asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei trebuie să-şi impună o reţinere de a plânge zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu tulbura rânduiala slujbei. Cei care ţin lumânări aprinse în mâini să fie atenţi să nu aprindă hainele celor din jur şi să aibă grijă să nu curgă ceară pe jos, fie ca sunt în casă, la capelă mortuară sau în biserică.
- Dacă în ziua respectiva este zi de post, mâncarea trebuie să fie de post, asemenea şi alimentele folosite la alcătuirea colivei. Pentru a nu greşi, este bine să ne uităm în calendarul bisericesc, întrucât sunt şi perioade de dezlegare la anumite mâncăruri de dulce.
- După plecarea preotului este bine, dacă se face priveghere de toată noaptea, să se citească de credincioşii mai evlavioşi, din sfintele Evanghelii şi Psaltirea.
- Nu se fumează, nu se fac glume, nu se râde, nu se spun poveşti, ci se păstrează o atitudine solemnă.
- Unii credincioşi, în situaţia când decedatul nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit sau nu i s-a aprins lumânarea atunci când şi-a dat sufletul, solicită preotului la ectenie (rugăciunea de pomenire) să adauge „mort nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumanare”. Într-adevăr, Biserica ne învaţă că „trecerea cuiva din viaţă fără spovedanie şi fără grijanie (adica ultima împărtăşire, înainte de a-şi da sufletul) este socotită, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci şi un mare păcat pentru cei ai lui, rămaşi în viaţă, dacă lucrul s-a petrecut din vină sau nepurtarea lor de grijă”. Dincolo de aceste situaţii, în cazul când moartea s-a produs accidental, iar decedatul când era în viaţă se spovedea şi se împărtăşea, catehismul ortodox îngăduie ca atunci când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morţi, numele lor să fie însoţit de arătarea „mort neîmpărtăşit şi nespovedit”, iar uneori şi „fără lumânare”.
